un interviu în exclusivitate cu Radu Nicolau, Ștefan Buzea, Alin Sfetcu și Valeriu Iurașcu – cea mai mare parte a echipei care a produs prima animație de lung metraj pentru copii.
STRADA SPERANȚEI (MERCY STREET) este povestea unui băiat de 10 ani, Lorenz, care descoperă un pasaj spre o lume secretă aflată sub lumea noastră. În aventurile lui subterane reușește să salveze muzica lumii din mâinile maleficului Marcus.
O poveste cu umor, suspens, personaje simpatice… o animație care îi poate bucura pe copii iar pe adulți – cineaști, cinefili sau doar spectatori aduși la film de proprii copii – îi va face martori la un moment …de 3 ori istoric: un film pentru copii produs în România ultimilor 26 de ani, prima animație românească 3 D, o tehnică inedită care împletește elementele animației clasice cu tehnologia 3D.
Am povestit cu 4 membri din echipa de creație și producție a filmului despre ce a presupus drumul de la câștigarea concursului la CNC în 2016 și premiera din 15 martie 2016.
Radu Nicolau – producător și regizor
Ștefan Buzea – regizor
Alin Sfetcu – director ethnic
Valeriu Iurașcu – compozitor
CinemaFrame: De cele mai multe ori, pe genericul final al filmelor de animaţie este menţionat numărul celor care au muncit la acea producţie. De obicei acel număr are, aproape fără excepţie, cinci cifre. La voi cum a fost? Genericul final de la MERCY STREET este unul dintre cele mai scurte pe care le-am văzut vreodată, comparabil cu cele de la filmele studenţeşti, cu oameni care se regăsesc în mai multe departamente din cadrul filmului.
Radu Nicolae: Echipa a avut 15 oameni.
CF: La care s-au adăugt colaboratori?
Radu Nicolae: Echipa permanentă a fost alcătuită din 4 oameni.
CF: Aşadar pe genericul final al unei animaţii de lung metraj pot fi doar 15 nume?
Radu Nicolae: Sper să nu fi uitat pe cineva! E foarte slabă infrastructura. Nu se găsesc oameni. Nu sunt desenatori de profesie şi de carieră care să poată să preia un lucru şi să îl finalizeze. La noi lucrurile au decurs în felul următor: Ştefan găsea un om căruia îi dădea ceva de făcut şi în integra într-o parte mai mare. Nu exista un om care să dea totul până la capăt.
Ştefan Buzea: Sunt oameni specializaţi doar pe anumite departamente. De unde lăsau ei lucrul trebuia preluat de altcineva. Fără Alin nu se termina filmul ăsta. Alin integra totul. Nu toţi aduceau materialul la o calitate tehnică suficientă sau similară cu celelalte bucăţi şi atunci el trebuia să le integreze.
Radu Nicolae: Lua programul în care fusese făcută bucata respectivă, îl aducea în programul în care se lucra pentru a obţine imaginea completă.
CF: Vă gândiţi să faceţi ateliere de animaţie sau un modul în facultăţile de film?
Radu Nicolae: O astfel de inițiativă ar trebui susţinută. În România există ANIMAFILM o instituţie cu care noi nu am putut comunica deloc. Ceea ce îmi doresc este ca această echipă de 4 oameni să putem exploata această muncă şi să ne continuăm proiectele. Nu cred într-o celulă.
CF: De ce? Este nevoie de ea.
Radu Nicolae: Am cerut ajutor la Ministerul Culturii, am cerut ajutor la Centrul Național al Cinematografiei. Toată lumea râde, când sun acolo.
CF: Proiectul este câştigător la CNC cu Domino Film. A obţinut în 2010 o finanţare care a fost ușor sub 50% din valoarea bugetului estimat la momentul aplicaţiei.
Radu Nicolae: Domino Film a câştigat proiectul, dar nu a fost începută producţia acolo.
CF: Cum s-a făcut trecerea către OPAL Production şi de ce?
Radu Nicolae: Colaboram cu Domino-ul de mai mult timp pe mai multe proiecte. Cristian Comeagă mi-a spus ceea ce simţea piaţa la acea oră şi simte şi acum. Spunea că un film de animaţie de lung metraj în România, nu vorbim de 3D, nu este posibil.
CF: Din considerente tehnice, know how-ul artistic. Ce l-a făcut atât de puţin posibil?
Radu Nicolae: Echipă, tehnic, seriozitate, oameni, bani, piaţă. Gluma preferată la DOMINO era că la sfârşit, după ce se vor termina cei 2 ani de producţie, o să avem toate cartoanele în mână, o să le dăm foarte repede cu mâna şi o să dăm impresia de animaţie. A fost începută producţia şi am început să avem dubii pentru că finanţările mergeau foarte greu. La un moment dat a existat posibilitatea ca Dinu Patriciu să intre în proiect, el ar fi vrut să îşi deschidă o companie, să se unească cu Domino Film și să creeze o companie de animaţie. Dinu Patriciu a început să aibă probleme de sănătate şi financiare. Primul proiect care a fost sacrificat a fost proiectul de casă de film de animaţie. Cristi Comeagă a spus că nu crede că se mai poate face şi a vrut să dea banii înapoi. Eu credeam în proiect, în necesitatea unui film pentru copii, în ideea de animaţie şi m-am oferit să îl fac eu.
CF: Se începuse partea de producţie?
Radu Nicolae: Se începuse concept art-ul. Mutarea proiectul a durat vreo 6 luni.
CF: Care a fost valoarea totală a bugetului?
Radu Nicolae: Pe hârtie vreo 500 000 euro, dar el a costat un pic mai mult dacă luăm în considerare şi 
fondurile europene şi voluntariatul. Fondurile europene au fost foarte importante pentru că încă nu estimasem cât de puternice ar trebui să fie calculatoarele. Dacă nu am fi avut acele calculatoare nu am fi reuşit să terminăm filmul. Partea tehnică a fost asigurată de fondurile europene programul pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Cu aceste fondurile costurile cresc la 650 de euro. Eu am făcut o ipotecă pe casă și așa a crescut suma investită la 750 000 euro. Am mai făcut două proiecte împreună şi am băgat banii în această producţie. Bugetul a ajuns la 800 000 euro.
CF: De ce actorul din RACHETA ALBĂ a renunţat la postura de actor pentru cea de producător?
Radu Nicolae: E vorba de o înclinaţie artistică îmbinată cu un simţ de afaceri. Atâta tot. Părerea mea este că nu poţi să fii artist fără să ştii şi afaceri. Nu mai ştiu cine spunea că dacă în secolul XXI nu ştii finanţe, nu mai eşti deloc.
CF: Bugetul a fost construit din bani de la CNC, finanţare europeană, ipoteca unei case, banii din proiecte. Cum vă veţi recupera banii?
Radu Nicolae: Nu ne gândim să recuperăm banii. Eu mă gândesc să îmi salvez casa, iar ceilalți să își scoată un profit. Ştiam de la început că asta va fi finalitatea. A fost o şansă pentru noi să facem acest film. Lui Vali (Valeriu Iurașcu) nu i-a dat nimeni nicio şansă. E prima oară când compune muzică pentru film.
CF: Sunt puţine proiecte de film românesc care au muzică originală. A mai avut muzică originală Marian Crişan pe ORIZONT. Şi acolo sună foarte bine. Cum ați alcătuit echipa de creație și pe cea tehnică?
Radu Nicolae: Echipa iniţială nu a făcut faţă. Ştefan Buzea a fost adus şi el în proiect alături de Ducu, fratele lui. Ştefan a ţinut tot filmul în mână, ştia fiecare departament, câţi oameni şi care erau cei care alcătuiau departamentul respectiv.
CF: Să vorbim puţin despre poveste şi despre animaţie. Tu, Ştefan, împreună cu fratele tău Ducu Buzea, aţi crescut 
cu animaţia în casă. Animalele pe care le-aţi introdus în film eu le-am privit ca fiind un câine şi o pisică, în ideea că v-aţi gândit să aduceţi un tribut lui Bălănel şi Miaunel și, implicit, părinților voștri care au creat aceste personaje. La final mi-am dat seama că sunt două pisici.
Ştefan Buzea: Sunt două pisici. Am copilărit la ANIMAFILM printre birourile animatorilor pe care îi priveam fascinaţi. Am crescut cu Gopo care venea la noi acasa. Animatorii se întâlneau la ceaiuri şi noi asistam la discuţiile despre personajele pe care le creau.
CF: A fost uşoară trecerea spre animaţie.
Ştefan Buzea: Destul de uşor şi în timp. Am învăţat de la mama. Noi nu am făcut animaţie în perioada aia. Eu cântam la vioară. Ducu la pian. Nu am reuşit să stăm departe de microbul ăsta şi ne-am apucat să facem animaţie.
CF: Cum s-a născut ideea lui MERCY STREET? Cine a venit cu ideea asta?
Ştefan Buzea: Scenaristul a venit cu povestea. De la el a pornit. Au urmat nişte discuţii. Am creat diverse spaţii – elemente, decoruri, personaje.
CF: Aţi creat spaţii 3D, genul de decoruri pe care le vedem în making of-urile de la animaţiile de peste ocean?
Ştefan Buzea: Nu. Nu ne-am gândit de la început că vom ajunge aici. Am trecut prin multe etape până ne-am decis să folosim tehnica asta. Am luat elemente de decor pictate şi le-am plasat în spaţiu. Am folosit o camere stereostopice şi iluzia 3D -ului te aruncă în mijlocul decorului. La această tehnică a existat pericolul ca personajele să nu atingă podeaua. Dacă tehnica de desen nu era bună, doar plantarea personajelor în decor nu rezolva secvenţa. Este o problemă cu care vine stereoscopia la pachet. Practic faci un personaj pe un plan care e aşezat pe un alt plan care e orizontal, există riscul ca atunci când personajul merge sau e într-un semi profil, cu amorsă, să nu atingă solul.
CF: Cum se pot evita situaţiile de acest gen?
Ştefan Buzea: Din unghiulaţie, din cameră. Practic luam frame by frame la verificat şi corectat.
CF: Cât a durat partea tehnică?
Ştefan Buzea: A durat ceva timp pentru că problemele tehnice au fost destul de mari. Alin e cel care a găsit soluțiile.
Radu Nicolae: Dintre toţi oamenii de la render, el e preferatul meu.
Alin Sfetcu: Pentru că sunt singurul.
CF: Ce soluţii ai găsit, Alin?
Alin Sfetcu: Jumătate din film s-a lucrat cu creionul pe tabletă şi jumătate s-a lucrat în programul 3D. Filmul a avut aceste două părţi distincte. După ce s-a terminat toată partea de desen am trecut la asamblare în 3D. În teorie sunt semnalate posibile riscuri, iar practic a fost mai trist decât în teorie. Filmam cu două camere care vedeau aproximativ acelaşi lucruri, doar foarte puţin diferit. Ca să potriveşti imaginile de pe cele două camere, să le faci să curgă, să aibă sens, a trebuit să trecem de câteva sute de ori prin film.
CF: Până la filmul ăsta tu ai mai avut proeicte similare?
Alin Sfetcu: Pe film nu. Am făcut reclame, dar nu în genul ăsta de tehnică.
CF: Aveaţi banii de pornire, scenariul emoţionant, animaţia inspirată, tehnicianul perseverent când şi cum aţi ajuns la muzică?
Valeriu Iurașcu: A fost o întreagă odisee.
Radu Nicolae: Da. La început ne-am dorit foarte mult să facem filmul 100% românesc – echipă, 
finanţare. Am dorit să demonstrăm că putem. Am mers la doi compozitori, cunoscuţi şi nu ne-am putut apropia cerințele financiare solicitate. Un producător din Bosnia ne-a îndreptat către un compozitor din Croaţia –tânăr, lucrase la THE READER. Am hotărât să ne călcăm pe dorinţa iniţială şi am plecat cu Ştefan în Croaţia. Ne-am înţeles cu el. Totul a fost bine şi frumos până când a trebuit să predea lucrarea care nu mai venea. Am întâlnit la un moment dat un producător muzical care îmi spunea că atunci când îşi caută colaboratori îi întreabă întâi din ce trăiesc. Dacă trăiesc din muncă grea, îşi va dori să reuşească. Dacă trăiesc din banii părinţilor, tot timpul vor avea o uşă de ieşire. Compozitorul nostru din Croaţia trăia într-o vilă pusă la dispoziţie de părinţii lui. Ne-am dat seama că nu va finaliza proiectul. Pierdusem deja foarte mult timp şi am început o goană nebună în căutarea altcuiva. Ne-am intersectat cu foarte mulţi compozitori şi mai cunoscuţi şi mai debutanţi şi, din varii motive, nu ne-am înţeles. Voiam să renunţ la căutări, hotărât să pun la final orice muzică.
CF: Au fost multe momente în care v-aţi gândit să renunţaţi la proiect?
Radu Nicolae: Nu. Au fost momente foarte grele, dar nu m-am gândit niciodată să renunţ.
CF: Care a fost cel mai greu?
Radu Nicolae: Cel mai greu a fost când am început să trecem de la 2D la 3D.
CF: O ideea care a apărut pe parcurs?
Ştefan Buzea: Da. Au fost nişte etape de lucru până ne-am hotărât să îl facem 3D.
Radu Nicolae: Atunci au trebuit convertite toate scenele într-un soft care să ne permită să facem 3D.
CF: Până unde ajunseserăţi cu varianta 2D?
Radu Nicolae: Făcusem 70% din film.
Alin Sfetcu: Acesta este un alt motiv pentru care a durat mai mult producția.
CF: După o noapte de somn v-aţi gândit că pe ultima parte ar fi mai bine să schimbaţi macazul? De ce vi l-aţi dorit 3D?
Radu Nicolae: Fără noapte de somn. Nu prea se dormea în perioada aia. Voiam să facem ceva competitiv. Noi credeam că trecerea în 3D nu va fi foarte complicată. 3D înseamnă că ce vezi cu un ochi vezi şi cu celălalt pentru că aşa sunt ochelarii.
Alins Sfetcu: Asta e stereoscopic. Termenii se confundă cumva.
Radu Nicolae: Film 3D, în limbajul comun, înseamnă stereoscopie, are profunzime. Nu este desenul făcut cu volum ci îl vezi în profunzime. Când ne-am hotărât să îl facem 3D pentru noi însemna să aveam făcut ceea ce vede ochiul stâng și ceea ce vede ochiul drept. Trebuiau puse ca să vezi ambele planuri şi să obţii perspectiva. Doar că ochiul stâng cu ochiul drept nu mergeau în acel soft. Nu puteai să dublezi cadrele şi să le pui unul lângă altul astfel încât să obţii stereoscopia. Atunci a venit Alin.
CF: Şi Alin ce-a zis?
Alin Sfetcu: Să schimbăm softul. Camerele trebuiau să vadă puţin altceva ca să formeze stereoscopia. În varianta 2D duplici un ochi şi obţii ce îţi doreşti. De atunci a început nebunia cu 3D steroscopic.
CF: Acum cât timp?
Radu Nicolae: Acum trei ani. 6 luni am făcut reconvertirea tuturor scenelor create până atunci.
CF: Restul de 30% când au fost făcuţi?
Ştefan Buzea: Pe măsură ce avansa partea de 3D.
CF: Propun să luăm o secvenţă din film şi să povestim cum a fost creată.
Radu Nicolae: Mie îmi place aia cu podul.
Alin Sfetcu: Mie pădurea.
Radu Nicolae: Să luăm pădurea.
CF: Ştefan, să o luăm pas cu pas. Ce ai făcut?
Ştefan Buzea: Am început să lucrăm la personaje. Pe măsură ce finalizam personajele, am început să facem şi elementele de decor. Cream nişte pagini de concept art ca să stabilim stilul filmului şi al animaţiei. După finalizarea paginilor de concept art ne-am apucat să facem elemntele de decor şi personajele în detaliu. Am construit personajele într-un soft special pentru animaţie digitală şi pe alocuri cu animaţie clasică. Desenam pe hârtie, scanam, le coloram pe calculator. După ce s-au construit personajele se îndreptau spre animaţie. Randam scena de animaţie în 2D din softul respectiv iar rezultatul era o secvenţă pe care o aduceam într-un spaţiu 3D şi o plasam printre celelalte elemente de decor create în paralel. După ce aveam pagina de concept art începeam să populăm spaţiul cu tufiş, copac, fir de iarbă, oraş, nori, cer.
CF: Aveţi un ochi proaspăt care să analizeze detaşat ce construiaţi?
Radu Nicolae: Nu. Cine să facă asta? Noi am fost.
Ştefan Buzea: Ieşeam un pic. Ne întorceam proaspeţi. După ce adunam toate elemntele în spaţiul 3D cream solul care, pentru toate scenele, a fost 3D.
CF: Am rămas restanţi la capitolul muzică. Croatul s-a dovedit a fi neserios, în România aţi căutat fără succes o perioadă. Aţi vrut să renunţaţi la muzica originală, dar, până la urmă…
Radu Nicolae: I-am dat un telefon lui Vali şi l-am rugat să îmi dea ce are el.
CF: Vali, tu ai mai compus muzică pentru film?
Valeriu Iurașcu: Pentru film nu. Am compus pentru reclame.
Radu Nicolae: Când mi-a trimis tema, am înţeles că e ce trebuie. Nu există ilustraţie muzicală de-a lungul filmului. Pentru fiecare cadru secvenţă am avut o temă muzicală.
CF: Ştiai scenariul?
Valeriu Iurașcu: Făceam parte din echipă. Am lucrat la partea tehnică.
CF: Ai terminat Conservatorul?
Valeriu Iurașcu: Nu
CF: Practic niciunul dintre cei din echipă nu s-a şcolit în domeniul în care a lucrat pentru acest film.
Ştefan Buzea: În România nu există cursuri de animaţie. Este o secţie în Tonitza pe care am terminat-o şi eu. La multimedia există un curs făcut de Radu Igazsag. Acolo se mai şcolesc studenţi în aceată zonă.
CF: Nu aţi încercat să atrageţi studenţi de pe piaţă care să lucreze pentru voi?
Ştefan Buzea: E foarte greu să găseşti. Majoritatea sunt animatori pentru film de autor. E un lucru bun că fiecare grafician animator merge spre film de autor. Filmul pentru copii nu intră în această categorie. Filmul de autor îţi poate aduce nişte premii. E regretabil că nu se îndreaptă nimeni şi animații pentru copii. Asta presupune ceva sacrificii și să nu vrei să alergi după nişte premii. Radu a ales să nu facă un film de animaţie de autor cu care ar fi mers la nişte festivaluri și ar fi adunat nişte puncte.
Radu Nicolae: Să ne întoarcem la muzică. Nici Vali nu a crezut că muzica lui ar putea fi folosită în film. Nici nu m-a luat în seamă când i-am spus că muzica lui este una care poate lua premii.
CF: Bucata trimisă pe mail ca să fie ascultată a intrat în film?
Valeriu Iurașcu: Da. Era o bucată mai veche care nu era compusă pentru filmul nostru. Radu a simţit că e ce trebuie. Ea fusese compusă pentru mine personal, nu mă gândeam că va avea un destin special.
Radu Nicolae: Am păstrat în film o compoziţie a lui Andrei Tatu pe care o făcuse pentru cei trei cântăreţi negri. A pus mult suflet. A venit cu muzicinei profesionişti care veniseră cu dicţionar de limbă swahili şi ce cântă ei în film sunt cuvinte din acea zonă, nu sunt onomatopee.
CF: Ce zic?
Radu Nicolae: Rechinul mânâncă balena, balena înghite elefantul… ceva de genul ăsta. El a compus foarte serios melodia până în cele mai mici amănunte. A plăcut tuturor şi am decis să o păstrăm. Alt compozitor mai este Mircea Kiraly de la Cluj. La el am apelat când Vali mi-a spus că el nu crede că vom termina vreodată muzica din film. Kiraly a venit să acopere ce nu putea face Vali. Mircea Kiraly a fost o surpriză. A absorbit foarte rapid tema filmului. Nu îți dai seama că sunt doi compoozitori. M-a impresionat teribil prin atitudine. Un om cu o carieră impresionantă, nu a părut niciodată deranjat de telefoanele mele târzii în care îi spuneam că îmi lipseşte muzica de la minutul x la minutul y și, de cele mai multe ori, aveam ce ceream până a doua zi.
CF: Unde a fost cel mai greu pentru partea muzicală?
Valeriu Iurașcu: Tema personajului negativ a fost greu de compus. Alex Bordeianu, scenaristul şi cel de-al patrulea compozitor, avea o temă pe care am preluat-o eu.
CF: Animaţia când a avut momentul cel mai greu?
Ştefan Buzea: Când am adunat toate elementele, le-am pus împreună şi am încercat să le facem să funcţioneze.
CF: Nu aţi respirat uşuraţi că le aveţi terminate? 
Alin Sfetcu: Nu pentru că printre ele erau multe care nu se potriveau.
Ştefan Buzea: Erau unghiuri diferite, fiecare cadru avea o altă poziţie.
Radu Nicolae: Erau o mulţime de lucruri minore, dar care, adunate, păreau o pădure pe care simţeai că nu o poți traversa. Una era să te lupţi cu o scenă şi să o urci şi alta să ai o secundă în care mâna unui personaj nu stătea unde trebuie.
Ştefan Buzea: Nu erau lucruri de creaţie, erau de uzură. Erau foarte multe planuri care trebuiau curăţate, lucrate.
Alin Sfetcu: Socoteala noastră iniţială nu s-a potrivit deloc cu ce am făcut efectiv. Aveam calculatoare cu care trebuia să facem anumite lucruri şi apoi descopeream că nu sunt suficiente şi ne doream calculatoare mai performante.
CF: Mi se pare că atunci când filmezi o producție cu actori, ai exterioare şi vremea îţi joacă feste, ţi se poate gonfla planul de producţie. Când e vorba de calculare, cel puţin din exterior, ai senzaţia că lucrurile merg conform programării.
Alin Sfetcu: Sunt surprize la fel de neplăcute şi în cazul animaţiilor doar că de altă natură.
CF: Aceste surprize ar fi putut fi ocolite dacă bugetul v-ar fi permis calculatoare mai performante încă de la început?
Alin Sfetcu: Calculatoarele pe care le-am cumpărat la începutul producţiei sunt nişte rable.
CF: Pentru că pretenţiile voastre au crescut de la 2D la 3D.
Alin Sfetcu: La 2D nu puneau probleme. Iar la 3D aveam doar o idee despre tot ce presupune această tehnică. Ştiam că vom avea pădurea în care trebuia să punem mulţi copaci. I-am pus mulţi copaci şi ne-am dat seama că ne trebuie şi mai mulţi copaci. Când am făcut asta, începuse să nu îi mai placă calculatorului. Am făcut estimări, dar nu au avut nicio treabă cu realitatea.
CF: Asta pentru că niciunul dintre voi nu a mai avut experienţe profesionale similare. Iar pe de altă parte nici unii mai buni sau mai curajoşi decât voi nu s-au găsit în România. Care a fost momentul în care aţi respirat uşuraţi şi aţi spus că aţi făcut o treabă bună?
Alin Sfetcu: Am mers pe film, tot timpul, pe cizelări repetitive.
CF: Să înţeleg că programarea premierei a fost şi eliberarea de povara producţiei.
Alin Sfetcu: Parţial da.
Ştefan Buzea: Exista satisfacţia primului cadru. A unei secvenţe văzute stereoscopic. Îşi dădeai seama că funcţionează. Te uitai. Te bucurai puțin şi îți trecea când te uitai în dreapta spre storyboard şi vedeai câte mai ai de făcut.
Alin Sfetcu: În partea asta de grafică, rezultatele se văd la final de tot. În 2D îţi dai seama imediat cam ce ar putea să iasă, în 3D îţi dai seama la final când se randează totul. O secvenţă se randa şi în 3 săptămâni.
Radu Nicolae: Am avut parte de un producător executiv, Dorin Stelescu, care a tot cărat plăci video care să ne ajute să randăm din ce în ce mai rapid.
CF: Dincolo de aspectele pur tehnice şi cele de animaţie care par sufocate de aspectele tehnice, povestea filmului este una frumoasă şi cu un mesaj pozitiv. Aveaţi în permanenţă controlul asupra acţiunii filmului? Cine asigura acest flux al poveştii?
Radu Nicolae: Ştefan ţinea totul sub control. Eu eram obsedat de detalii. Am trecut prin foarte multe voci până le-am găsit pe cele potrivite. Înregistrarea vocilor a fost făcută de Alex Bordeanu. El a făcut ca vocile să fie cele potrivite. A avut de la inceput in cap cum o să sune vocile. Copilul care l-a interpretat pe Lorenz a tras fără să vadă niciun fel de animaţie şi nu am schimbat nimic la el. E foarte greu să tragi o voce în faţa unui perete şi cineva să îţi spună ce să faci. Ceilalţi au veni când deja exista o parte vizuală.
CF: Ce v-aţi fi dorit să aveţi în perioada producţiei şi credeţi că v-ar fi uşurat radical viaţa.
Radu Nicolae: Am vorbit cu producătorul de la MINIONS. I-am arătat filmul. I-a plăcut. M-a întrebat ce buget am. El la următorul film are 40 mil buget. Am ridicat problema asta la Ministerul Culturii, la CNC. Nu se poate discuta cu cineva care nu are nici macar 5% din productie. Astfel, am ajuns la Ministerul Culturii sa caut ajutor pentru a avea niste lucruri cuantificabile, care pot fi monetizate, fara a scoate bani din buzunarul ministerului. MI-ar fi trebuit un spatiu de lucru pentru o super productie.
CF: De ce aţi făcut acest film?
Ştefan Buzea: Din pasiune. Nimic altceva nu justifică toată această muncă.
Alin Sfetcu: Pentru că m-a chemat Ştefan! Am două fetiţe acasă.
Radu Nicolae: Pentru că aşa sunt eu! Îmi place să construiesc! Nu suport ideea de a nu construi. Cel mai simplu ar fi fost să fac cu Ştefan un film de autor.
CF: Nu s-a investit în filmul pentru copii în ultimii 26 de ani. Cum veți face ca această producție să ajungă la cât mai mulți copii?
Radu Nicolae: Noi am cerut o suplimentare pentru distribuţie. Conform unui studiu UNICEF 67% din copiii României se culcă flămânzi. Nu pot să îi cer banii de 3D unui astfel de copil. Am cerut suplimentare, ajutor. Răspunul a fost NU invariabil.
CF: Ce faceţi cu el acum. Aveţi un film care bucură copiii. Cum îl împachetaţi?
Radu Nicolae: Festivaluri. Distribuţie. Piaţa de animaţie este una dură pentru că distribuitorii se feresc de filmele independente. Există un monopol Disney Pixar pe piaţă. Cinematografele le aşteaptă pentru că aduc profit. Un astfel de film este greu primit.
Radu Nicolae: Ne-am gândit că ar trebui să fie internaţional. Să nu îţi dai seama de unde vine.
CF: Fetiţa mea are 5 ani şi, după film, voia să ştie dacă va mai exista şi MERCY STREET 2.
Radu Nicolae: Dacă nu ne pierdem entuziasmul, vom face. Ne odihnim puţin. Acum e ca depresia postnatală. Am avut un proiect mare care ne-a ocupat ultimii ani din viaţă. E un gol pe care trebuie să îl umpli. Avem un alt proiect de animaţie în plan. Vom vedea ce facem. Nu e o continuare a lui MERCY STREET. Va fi un alt pas şi la nivel tehnic. Vom încerca să aducem finanţări şi de afară. Pentru proiectul ăsta a fost imposibil pentru că nu aveam experienţă în această zonă.
CF: În comunicatele lansate până acum aţi bătut monedă pe ineditul tehnic al producţiei – prima animaţie 3D din România, muzica originală. Mie mi se pare că nu sunt cârligele cele mai bune pentru adus oamenii în cinematografe. Publicul larg nu cred că rezonează la astfel de motivaţii. Curiozitatea faţă de produsul cinematografic românesc este aproape de 0. De ce nu promovaţi sensibilitatea poveştii, mesajul pozitiv cu ritm dinamic adaptat acestui mileniu. De ce să vină lumea să vadă MERCY STREET?
Radu Nicolae: Pentru că are o poveste sensibilă. Un băieţel care trece prin nişte aventuri. Pentru că este o poveste frumoasă bine spusă. Poveştile secundare au stârnit râsete în sală. Sunt povești care nu pot fi citite noaptea în pat, sunt povești care trebuie văzute.
Stefan Buzea: Sunt niște personaje stilizate astfel încât să fie prietenoase. Este o animație 2D care este foarte plăcută. Decorurile sunt foarte frumos colorate și te implică în poveste.
Valeriu Iurașcu: Fetița mea vrea să îl mai vadă încă o dată.
Alin Sfetcu: E un film care poate fi văzut și de copii mai mici. Poate fi prima proiecție stereoscopică pentru cei care nu au ajuns până acum la cinematograf la un astfel de film. Nimic din ce e pe ecran nu te sperie, nimic din ce vezi prin ochelari nu sare pe tine, nu te agresează. E un film care prin poveste, prin muzică, prin ritm poate fi văzut și de copiii mai mici, nu doar de cei mai mari.
Valeriu Iurașcu: Nu sunt agresive. Nu seamănă cu ce văd copiii pe canalele tv. Nu există violență în acest film.
CF: Ce vă doriți în continuare?
Radu Nicolae: Să auzim râsetele copiilor în cinematografe.
Ștefan Buzea: Am vrea să se apropie cât mai mulți animatori de filmul pentru copii. Să fim cât mai mulți care să facem asta.
Facebook
Google+
YouTube
RSS