ILEGITIM un altfel de cinema

interviu în exlusivitate cu regizorul Adrian Sitaru si Alina Grigore, coscenarista și actrița din ILEGITIM

Adrian Sitaru a construit poveşti/realităţi ficţionale de la zero în DOMESTIC, DIN DRAGOSTE CU CELE MAI BUNE INTENŢII, în PESCUIT SPORTIV şi în toate celelalte filme pe care le-a făcut până acum.
Cu ILEGITIM, renunţă la construcția de povești imaginate și încearcă să înţeleagă lumea în care trăim aducând, printr-o nouă abordare cinematografică, un plus de veridicitate şi de emoţie filmului.
Am povestit cu Adrian Sitaru şi Alina Grigore (coscenarist si actriţă) despre demersul lor cinematografic unic în filmul românesc şi despre cum a luat naştere ILEGITIM, premiera mult așteptată a lunii martie!

CinemaFrame: ILEGITIM s-a născut dintr-un exercițiu propus de școala de actorie InLight condusă de tine.
Alina Grigore: Am dezvoltat la InLight o metodă prin care studenții scriu despre ei înşişi pentru ca apoi, pornind de la anumite situaţii, să improvizăm şi să redactăm texte. Avem 14 piese de teatru care se joacă la Godot. Aveam un text pe care i l-am arătat lui Adi. El își dorea să experimenteze cumva în aceeași zonă și așa am pornit la drum.
CF: Tu ce îți doreai să experimentezi? 

Adrian Sitaru: Avem niște gânduri despre un hibrid între documentar și ficțiune sau, altfel spus, cum să îmi aduc un personaj de ficțiune mai aproape de viața reală. Aveam în cap încercarea unui exercițiu pornind de la întrebarea de ce încă “viața bate filmul”. Am vrut să fac la U.N.A.T.C., la invitația lui Adrian Titieni, un workshop în această zonă. A fost greu să urnim lucrurile și s-a stins această intenție, dar au rămas gândurile. Când a venit Alina cu textul mi s-a părut o idee bună și i-am propus să facem un film.
CF: Așadar au fost două idei care au avut norocul să se întâlnească și ați reușit să materializați un alt tip de artă a actorului şi un gen cinematografic la graniţa dintre ficţiune şi documentar. 
Alina Grigore: La școală încercăm să testăm și să aflăm cea mai bună metodă pentru ca actorul să fie cât mai adevărat.
CF: Toate metodele de actorie care își propun variațiuni pe aceeași temă a veridicității și a adevărului scenic, de la Diderot până la Stanislavski sau școlile americane ale secolului trecut, nu vă satisfac?
Alina Grigore: Ba da. Baza este clar Stanislavski, dar am ajuns la concluzia că nu există o metodă care să se potrivească tuturor. Unicitatea acestei metode este să lași libertate actorului ca să își testeze interiorul. Este un studiu care s-a întins pe o durată de patru ani.
CF: Bun, ați venit cu piesa de teatru care se numea…
Alina Grigore: “În lumină”, era primul text al școlii care povestea despre o familie cu probleme foarte mari, altele decît cele pe care le avem în film acum. Când mă gândesc acum la ele mi se par puțin puerile.
CF: Se pare că nu au fost chiar așa din moment ce v-a permis forarea către ceva care a dus la acest film.
Alina Grigore: Am forat mai degrabă în personaje, în niște situații diferite create de Adrian.
Adrian Sitaru: Eu aș pune altfel problema cu pueril sau nepueril. În orice om – personaj real sau ficțional -, dacă cercetăm adânc, putem găsi probleme și lucruri foarte interesante. Textul adus de Alina nu era o problemă. Cred că era un prim draft pe care îl puteau folosi. Pentru mine nu au contat situațiile. Personajele, foarte bine conturate, sunt cele care mi-au reţinut atenţia.
Alina Grigore: Personajele au fost construite după niște oameni reali.
Adrian Sitaru: Pentru mine important a fost că puteam sonda împreună în comportamentul lor ca să îi cunosc foarte bine. A fost foarte frumos. Am avut niște oameni care, din pasiune pentru actorie și pentru acest experiment, s-au lăsat purtați în niște situații, iar de la un punct, au gândit și acționat pe principii și credințe proprii. Fiecare venea în această provocare cu crezul lui din viața reală, setat totuși pe personajul ficțional.
CF: Au fost niște teme în jurul cărora au început să improvizeze și să brodeze dialog și stare?
Adrian Sitaru: Nu au fost teme. Am vorbit eu cu Alina la început despre eventuale teme.
CF: Când v-ați gândit că povestea asta poate să devină film?
Adrian Sitaru: De la început. De când a venit Alina. Am fost de acord cu propunerea ei și i-am spus că nu ar fi rău dacă am face un film.
CF: Toată această forare către interiorul personajelor avea ca scop construirea unei poveşti? Știați unde va duce?
Alina Grigore: Nu. Noi am vrut să înțelegem foarte bine personajele. Timp de câteva săptămâni am stat împreună și tot ce am făcut a fost să ne creăm situații unul altuia și să reacționăm la ele. Apoi fiecare crea o amintire pe care celălalt era obligat să o accepte ca fiind adevărată.
Adrian Sitaru: Eu aș spune altfel. Nu am avut ca scop crearea unei poveşti. Tocmai asta mă supăra la un scenariu: vine cu o poveste, cu multe personaje în care se regăsesc, mai mult sau mai puțin, ideile regizorului/scenaristului. În documentar, de exemplu, echipa de filmare petrece timp cu subiecții filmului.
CF: Scopul este ca toți cei care participă la film să se obișnuiască în fața camerei și să fie firești. 
Adrian Sitaru: Nu doar că se obişnuiesc cu camera, dar regizorul înțelege şi relațiile dintre ei. Se strâng sute de ore de material pe care, împreună cu editorul, regizorul începe să construiască pentru ca la final să aibă o poveste. Nu contează propunerea inițială, ci important este că ajungi să îi cunoști foarte bine. Asta am făcut și noi. Am avut la un moment dat un fir roșu, dar niciodată nu am impus să ne ținem de el. Le dădeam scopuri, nu teme. Le spuneam: mâine tu trebuie să îl cucerești pe celălalt sau să îl refuzi. La discuția cu personajul X trebuie să te faci plăcută sau dimpotrivă. Un scop simplu.

Alina Grigore: Ne-a dat foarte multe către finalul proiectului. Inițial am lucrat la personaje. Adrian nu a impus nimic. Cumva avea întotdeauna un fel de control. Era clar că simțea lucrurile, știa să le coordoneze, dar ne lăsa o libertate aproape totală. A vrut să vadă cum reacționează personajul chiar dacă era construit pornind de la actor.
CF: În ILEGITIM simți operatorii. Sunt acolo, martori la toată povestea. Secvența de început de la masă pare să fie improvizată, dar e o improvizație cu un scenariu, nu pare la prima mână. Scopurile pe care le trasai cu o seară înainte erau filmate în ziua imediat următoare?
Adrian Sitaru: Seara le trimiteam mailuri, personalizate. Nu știau unii de alții. Prima scenă din film este cea mai lucrată. A fost un exercițiu pe care au mai lucrat. Pentru filmarea acelei secvențe, Cosma știa că la masa de mâine avea ca scop să deranjeze.
CF: Știau toți cei de la masă sau doar Bogdan Albulescu, interpretul lui Cosma?
Adrian Sitaru: Doar Cosma.
Alina Grigore: Ai impresia că e un scenariu în spate datorită construcției perfecte a personajelor. Nu puteau să existe alt fel de reacții decât cele care s-au născut în acel moment. Personajele erau asumate și făceau imposibilă alt tip de reacție.
CF: Ce formă avea scenariul în momentul în care aţi aplicat cu proiectul la CNC și a fost respins?

Adrian Sitaru: Am făcut un scenariu cu Alina. Din păcate la noi la CNC nu poți să îți pitchuiești un proiect. Trebuie să mergi cu un scenariu pe care unii îl pică. Am creionat împreună cu Alina un scenariu pornind de la exercițiile pe care le făcuseră până atunci și fuseseră filmate. Ei făceau exerciții, le filmau, transcriau dialogul și apoi mi-l trimiteau mie. Cu un scenariu pornind de la aceste exerciții, am aplicat la CNC. Mi-e greu să spun acum că era bun sau prost. Era bun și ăla. Sesiunea aceea de concurs CNC cred că a fost una dintre cele mai corupte sesiuni. Atunci m-am supărat și nu doar din cauza acestui proiect. Au căzut proiecte foarte bune.
CF: Scenariul depus atunci s-a modificat mult până la filmul de azi?
Adrian Sitaru: Da. Mult. Unele situații erau similare – aceeași familie, aceleași personaje – dar mizam pe ceea ce are viața reală, pe impredictibil. Chiar dacă erau în acelaşi context, le trasam alte taskuri, alte situații ca să fie surprinzător și pentru ei. Acesta e motivul pentru care mi-am dorit ca acest film să aibă o singură dublă pentru că de la a doua ar fi fost fals, dispărea surpriza cu care vine viața peste noi.
CF: Pentru secvențele tensionate dintre Bogdan Albulescu (Cosma) și Adrian Titieni (Victor Anghelescu)  trasai doar unuia dintre ei taskul de a-l enerva pe celălalt? 
Alina Grigore: Taskul nu era să se trăiască o anumită stare, ci să îşi anunţe tatăl că eu am rămas însărcinată.
Adrian Sitaru: Cu Adrian Titieni am lucrat foarte puțin, dar a înțeles bine modul de lucru și personajul – un tată puțin mai agresiv. De la Romeo răzbate ideea că îi bătea când erau mici “Tu doar asta știi, să bați”. Un filosof căruia îi sare țandăra ușor. Tot ce am zis a fost că dacă îi sare țandăra și vrea să dea în ei, să nu se abțină, să facă ce-i vine!
Alina Grigore: Era un tată agresiv – acesta era patternul. Medicul psiholog cu care am vorbit în timpul lucrului ne-a spus că cele mai multe cazuri de incest au ca rădăcină două posibilităţi – copiii care sunt agresați în școală de către colegi și cei care sunt agresați de către părinți. Asta s-a potrivit foarte bine. Știam fiecare dintre noi cine este exact si de ce este așa.
CF: Cum a fost obţinerea finanţării pentru acest film? Am văzut că sunt două țări – Franța și Polonia care susțin producția. Unde ați pitchuit proiectul? 
Adrian Sitaru: Nu l-am pitchuit nicăieri. După ce am avut un prim montaj de vreo două ore, l-am arătat coproducătorului francez care e și distribuitor. S-a îndrăgostit de film și ne-a tot presat să nu abandonăm. Festivalurile nu au răspuns foarte rapid.  A plăcut, dar nu îl luau – poate din cauza temei, a filmului, nu știu.
CF: Insistențele producătorului erau pentru că își dorea o poveste cu un incest ce se poate vinde ușor sau pentru că îi plăcea modul de abordare?
Adrian Sitaru: Am vorbit mult și îi plăcea ce vedea – un joc excelent al actorilor, povestea, cum e filmat. I-a plăcut ca film în primul rând. A căutat editor în Franța și a continuat să ne preseze ca să îl trimitem și la Berlin și la Sundance. Nu au găsit bani, dar au găsit mijloace. Polonezilor le-a plăcut pur și simplu. Anamaria Antoci le-a trimis un cut de 30 minute. Au făcut partea de sunet.
CF: Până la urmă care e bugetul total al filmului?
Adrian Sitaru: Dacă am pune totul pe hârtie pornind de la contribuția benevolă a actorilor ce ar fi trebuit sa fie platita şi a celor implicaţi în producţie – trebuie pusă pentru că nu e nici scurt metraj și nici cadou pentru mama. Este o muncă de ani de zile. Dacă am cuantifica tot, este undeva în jurul sumei de 200 000 euro.
CF: Foarte puțin pentru un lung metraj
Adrian Sitaru: Da
Alina Grigore: Dar banii ăștia nu au existat.
CF: Cât a durat producția?
Alina Grigore: Doi ani și ceva.
Adrian Sitaru Nu aș da cifre acum. La filmare am fost fără echipă – fără electricieni. Ne-am străduit să facem cu o echipă mai mică decât la un scurt metraj. Pe lângă faptul că am aplicat la CNC cerând o sumă extrem de mică – 70000 euro (parca)- sumă care ar fi trebuit să aducă un plus de punctaj la evaluarea proiectului, tot nu am luat. Dar era important să luăm și pentru că există o taxă de cinema, dar care nu vine decât pentru proiectele câștigătoare la CNC. Au mai fost bani de la HBO care a precumpărat proiectul.
CF: Aţi plătit locații?
Adrian Sitaru: Casa a fost a unui prieten care ne-a ajutat și la filmare. Ei s-au mutat cu totul ca să ne lase să filmăm. A fost foarte studențește.
CF: Cum a fost pentru tine ca după filme susținute financiar, premiate să te întorci la un film produs în regim independent ca un tânăr aflat la început de carieră care are miza să demonstreze că poate. 
Adrian Sitaru: A fost cumva o provocare, cu sau fără CNC. Nu a fost ca PESCUIT SPORTIV
CF Un alt film fără susținere de la CNC
Adrian Sitaru: Da. După selecţia şi premiul de la Berlin, m-am bucurat că nu a fost doar o experiență norocoasă. Am depus toți mult efort ca să reușim să îl facem bine. Mulți oameni fac filme, le arată unor prieteni și apoi le pun într-un sertar. Acesta e un film care nu numai că merge la festivaluri, se distribuie în mai multe țări şi concurează cu orice filme cu bugete mari. Aici era provocarea – să faci un film bun şi să fie vândut, din nimic.
Alina Grigore: Niciodată nu ne-am pus problema să nu îl terminăm.
CF: Toţi cei implicați au mai făcut și altceva în paralel. Adrian a făcut FIXEUR, voi ați lucrat în continuare proiectele cu școala. Aţi putut lucra liniștit la celelalte proiecte? Nu revenea obsesiv în gândurile voastre?
Alina Grigore: Nu puteam să văd o altă variantă decât să îl ducem la capăt. A fost enorm de multă muncă în spate.
Adrian Sitaru: Regret că nu am avut o locație mai mare și plătită pentru că am stat în casa unuia și a altuia. Noi am filmat cu doi operatori ca să acopere totul dintr-o singură dublă. Actorii au stat mai mult de două săptămâni în personaje 24 din 24. Doream să rămână în personaj ca să semene cât mai bine. Mi-aş fi dorit să avem un operator și un sunetist cu ei în această perioadă, dar nu mai aveau unde să doarmă. Ştiu că am pierdut momente care ar fi fost foarte bune pentru film.
Alina Grigore: Cu siguranță dacă ar fi trebuit să refacă actorii, ar fi făcut-o foarte bine, dar nu asta era miza filmului. Ne-am propus să ajungem altfel la adevăr. Ar fi putut fi credibili, dar nu ne-am dorit asta.
Adrian Sitaru: Noi am făcut niște duble. Trăgeam duble pentru că ori tehnic nu ne plăcea ceva, ori venea un apus care ne plăcea, nu erau rele deloc, doar că erau diferite de celelalte, erau mai artificiale. Dintr-o dată vedeam niște actori care joacă bine, dar nu era tocmai ce trebuie dacă priveai comparativ cu niște personaje care joacă 100%.
CF: Aceasta a fost miza voastră. Cât de important este pentru cel care se uită la film? Spectatorul obișnuit va simţi adevărul?
Alina Grigore: Există un experiment: se dau 10 tablouri dintre care unul e Tonitza. Eu l-am făcut cu un grup de  60 de oameni. Mai mult de 75% recunosc originalul. Sunt convinsă că publicul nu ar vedea o diferență foarte mare, dar cu siguranță undeva simte și asta e important.
Adrian Sitaru: Mai este o problemă – dacă faci un film de la un cap la coadă cu dubla a doua cu actori care joacă bine, atunci obții un film unitar, dacă le alternezi sigur eşti scos din film. Nu înseamnă că e rău, că e bine, dar sigur simți că e ceva în neregulă.
CF: Ce ați obținut în afară de un film bun la care se va uita multă lume? Cum v-a marcat această experiență? Cum v-a schimbat? Adrian, vei continua să faci filme în aceeași manieră? Alina, vei merge pe linia asta pedagogică mai departe?
Alina Grigore: Noi oricum mergeam pe această linie, doar că pentru teatru învățăm textul. Am înțeles că Thomas Vinterberg a dus această manieră de joc și în teatru. Le dă actorilor nişte situații și ei improvizează pe scenă. Poate vom ajunge şi noi acolo. În timpul filmărilor am studiat foarte mult acest proces și am scris despre asta, am schimbat programa. În actorie auzi foarte des că dacă ești bun îți iese. Nu se compară. Nu am cuvinte să descriu câte subtilități apar atunci când stai în personaj, câte legături se ivesc când îți construiești personajul pornind de la tine. Este atât de complex încât nici nu se compară. Nu se compară un personaj pe care îl studiez doar câteva ore cu cel pe care îl iau, creez o relație cu el, cu partenerul.
CF: Cât este de sănătos pentru psihicul unui actor să își asume, pentru o perioadă mai lungă de timp, personajul pe care îl joacă?
Alina Grigore Am vorbit despre asta în permanență. Noi am avut o limită pe care am numit-o “bucătăria noastră” mentală. Am fost cu toții conștienți de asta. Am vorbit inclusiv cu un psiholog care ne-a spus să ne păstrăm bucătăria curată. Asta e una dintre regulile foarte clare de la noi de la școală: vii, îți faci treaba apoi pleci acasă. Păstrezi o distanță între tine – omul și tine- actorul. Vorbeam cu psiholoaga că la două zile după ce am ieșit din casă încă simțeam că mai sunt acolo. Ai nevoie de un fel de discuții de curățare. Este foarte important ca tu să fii foarte conștient că este o meserie. Am ales oamenii cei mai realiști, cu picioarele pe pământ și în același timp şi pasionați de meseria asta.
Adrian Sitaru: Nu știu cum lucrează Alina pe metoda ei, eu cel puțin am încercat să îi cunosc foarte bine. Am încercat să aflu ce cred ei despre problema avortului, chiar dacă au fost sau nu, pe plan personal, într-o situație de genul ăsta. Nu poți să fii adevărat oricât de bine lucrezi un personaj, nu poţi să fii 100% altcineva, oricare ar fi elementele subconștiente, inconștiente, principiile după care trăieşti în viața reală. Erau personaje cu un trecut total diferit de cel real. Nu ar fi ieșit discuții atât de palpitante, dacă nu ar fi fost niște opinii personale.
Alina Grigore: Noi am stat aproximativ 30 de zile în personaje, în rest am făcut cercetare. Ne vedeam o dată pe săptămână și lucram. Făceam repetiţii și scene. Am lucrat foarte realist.
CF: Dar cu reguli de joc. 
Alina Grigore: Da.
CF A propos de ce spunea Adrian mai devreme că actorii sunt lăsați să vină cu propriile lor opinii în povestea personajului – în momentul în care s-au hotărât să păstreze copilul cum a fost privită această decizie de restul echipei?
Adrian Sitaru: Ultima scenă, din punctul meu de vedere, a fost cea mai stilizată. Le-am zis să se îmbrace în negru, să fie altfel decât au fost până acum – tatăl calm în loc de agresiv, copiii zâmbitori. Mi-am dorit să creez un univers suprarealist. Să ne întrebăm dacă o fi adevărată sau nu întâlnirea asta aproape utopică.
CF: Relațiile nu mai sunt într-adevăr aceleași, dar ai sentimentul că toată lumea a făcut un pact și, în pofida tuturor principiilor proprii si convențiilor sociale, sunt dispuși să accepte.
Adrian Sitaru: Perfect! Pentru mine se traduce că nu vor să spargă uniunea familială.
CF: Cum s-a născut dialogul legat de păstrarea sarcinii? 
Alina Grigore: A fost foarte interesant pentru că totul a fost spontan. Am trecut situația pe toate părțile așa cum face orice femeie tânără însărcinată. Am avut un fel de scenariu în care am decis să păstrăm, dar sunt sigură că dacă am fi hotărât altfel, nu ar fi zis nimic Adi.
CF: Nu v-ați dorit să păstrați sarcina pentru a crea climaxul de care are nevoie o scenă/un scenariu ca să crească?
Alina Grigore: Nu.
Adrian Sitaru: La mine o fi fost la un moment dat, dar nu le-am impus niciodată nimic.
Alina Grigore: Eu Alina si eu personajul mergeam pe ideea că nu ar trebui să existe niciun fel de prejudecată.
Adrian Sitaru: Să zicem că până la urmă ea nu alegea să păstreze copilul. Filmul ar fi curs perfect egal pâna la secvența de la spital.
CF: Ați fi avut un afiș mai puțin provocator.
Adrian Sitaru: Nu era filmul altfel dacă ea alegea să facă avortul.
CF: În momentul în care accepți să ai, fie și la nivel de scenariu, o sarcină pe care ai obținut-o cu fratele tău, nu rămâne doar problema avortului care poate să fie morală, religioasă etc, mai e și gura lumii. Din aceste considerente mă gândesc că tot acest experiment a avut în subsidiar dorința de a duce șocul, emoția într-un punct maxim.
Alina Grigore: Pe parcursul filmului eu nu m-am gândit la incest. Cea mai mare dorință a mea era să mă iubească tata. Asta era dorinţa mea centrală – de ce nu reușesc să comunic cu el?
CF: Și Gilda reușește.
Adrian Sitaru: Ea reușește din naștere. Gemenii află că sunt niște copii nedoriți.
CF: Am sentimentul că personajul Gildei a avut mai multă carne  și din motive de montaj sau din alte motive, i-ați tăiat din aripi, i-ați făcut ceva.
Adrian Sitaru: I le-am tăiat si ei si lui Julie. Există o variantă de 2 ore a filmului și ne gândim să o scoatem pe DVD. Aici avem o poveste secundară a Gildei, destul de puternică, cu dorinţa ei de a se sinucide. Ea era o persoană religioasă și totuși sinucigașă. Multora le-a plăcut mai mult varinta de două ore. Acum nu mai contează. Ne-am gândit că, orice ai face, povestea cu incestul va lua fața oricărei alte poveşti. Tot din cauza lipsei de bani, nu am filmat tot ce ne-am dorit. Este o poveste pe care mă gândesc serios să o fac într-un viitor film în același mod.
CF: Cum ai lucrat cu operatorii. Ce le spuneai? Ei cunoşteau scopul zilei următoare?
Adrian Sitaru: Ei nu trebuiau să știe. Le spuneam în ce locație filmăm. De la început au aranjat un sistem minimal de iluminat. Nu erau pregătiri tehnice speciale. Știam toți de unde vom începe și alegeam unghiul. Nu stiam niciodată ce urmează să se facă sau cum se termină.
CF Nici tu?
Adrian Sitaru: Nu. Uneori nici nu vedeam ce se filmează pentru că era foarte îngust, cel mult ascultam și apoi vedeam materialul care ăla era, nu îi mai puteam face nimic. Era frustrant si riscant pentru că putea să nu se întâmple nimic, să fie plictisitor. Ei filmau. Le-am spus să se gândească că ar filma la un documentar unde se întâmplă live. Amândoi sunt directori de imagine.
CF: Directori de imagine, fără om la cameră.
Adrian Sitaru: Un operator inteligent știe pe ce să focalizeze. Au venit cu propria parte creativă. La fel am lucrat și cu editorul. Mi-am dorit aceeași libertate. Începusem filmările la FIXEUR când s-a apucat Mircea Olteanu de editat. I-am dus hardurile.
CF: Nu a avut scenariu?
Adrian Sitaru: Nu. Nici măcar gândurile mele. I-am spus să se uite la material ca la un documentar.
CF: Câte ore au fost?
Adrian Sitaru: Cu fiecare secvență pusă cap la cap, a ajuns la 10 ore. I-a plăcut ce-a văzut și felul ăsta de a lucra. Când m-am întors de la FIXEUR avea o variantă de 3 ore si ceva editată. Nici aia nu era rea.
Alina Grigore: În aceea existau toate poveștile.
Adrian Sitaru: Era o relație ascunsă și între Julie si Cosma. De la acest prim cut am mai stat pe imagini încă 6 luni bune. Am ajuns la o formulă de două ore, apoi la una de 1h45’. Nu a fost ușor. Am avut material ca la un documentar, totul fiind bun în sine. Nu ne plictiseam nici cu varianta de trei ore. Apoi Mircea a început să lucreze cu Mungiu, apoi la FIXEUR. Ne-am grăbit să îl arătăm și la Cannes și la alte festivaluri, dar a fost respins. Prin august – septembrie anul trecut acest coproducător francez a insistat să i-l dăm și lui să mai lucreze un pic cu monteurul lui. Ne-a dat o varianta la 1h25’. Nici aia nu era rea.

CF Ce fel de regizor ești tu? Ți-ai făcut montajul la propriile filme, ti-ai scris scenariile. Ești regizorul care se pricepe la toate lucrurile? 
Adrian Sitaru: Sunt genul care se pricepe la toate, dar nu aș putea să fac nimic singur. Sunt autoironic, bineinteles.
CF: Alegi oamenii care trebuie, ai optat pentru o variantă pe care ai mirosit-o ca fiind inedită și nu ai lăsat un experiment să moară. Cum ai acceptat ca dintr-un regizor care pune mâna pe butoane și iși face singur lucrurile, acum să pui hardul în brațele unui editor. Este o criză profesională?
Adrian Sitaru: Da. Este o criză. M-am săturat de un fel în care lucrurile pot să iasă perfect, dar mi-am dat seama că pot să iasă mai puțin perfecte, dar veridice. Mai sunt şi alţii în lume: Mike Leigh pleacă de la o situație, scrie scene și apoi se apucă să scrie scenariul. Am  auzit de THE HOLE al lui Tsai Ming-liang care a fost făcut doar cu prima dublă. Sunt regizori care lucrează foarte bine cu actori neprofesionisti  Reygadas, Vinterberg. M-a tentat să merg si mai departe. Eu nu sunt un fan al filmului documentar. Eu nu as face genul asta de film pentru că nu mă pasionează, dar în schimb granița dintre documentar si ficțiune, posibilitatea de a face si mai adevărate personajele și până la urmă toată povestea dintr-un film m-a pasionat. Am ajuns la concluzia că sunt două lucruri din viața reală ce nu se pot întâlni într-un film. Nepredictibilitatea situatilor care există intr-un scenariu. În viața reală nu știi niciodată ce se întâmplă. Chiar dacă ne propunem să ne certăm este posibil să ne îmbrățiăm pentru că depinde de starea din acea zi și de o grămadă de alte elemente. Al doilea lucru din realitate care nu se poate întâmpla în film este că nu avem șansa unei a doua duble în viață. Am mai trecut prin câteva etape în lucrul la acest film. Mi-am imaginat că după ce ne filmăm cu telefonul si iese real să o reproducem unu la unu. Ei se uitau pe ce au filmat si a funcționat foarte bine când erau doi actori, dar când erau mai mulți era aproape imposibil.  A fost o căutare a mea personală cum să fiu și mai aproape de alt tip de a face film. Am ajuns încet – încet la concluzia că nu ar trebui să fiu intruziv, că ar trebui să las lucrurile să se întâmple și să renunț la a mai pune amprenta mea personală. În toate celelalte filme alegerile le fac eu, nu personajele.
CF: Mai ai lucruri de explorat în această zonă sau te vei întoarce la convenția împământenită?
Adrian Sitaru: Vreau să mă întorc, dar vreau să mai fac și proiecte de genul acestuia. Vreau să merg și mai departe.
CF: Mai departe unde? 
Adrian Sitaru: Există în film o scenă în care nici eu nu am știut ce se întâmplă. Este cea în care au plecat Cosma și Sasha spre spital cu mașina. Le-am spus că nu le dau niciun scop. Silișteanu a urcat cu ei în mașină și a filmat. Nu am știut ce. E una dintre scenele care ne place cel mai mult. Mi-am dat seama că de la un punct nu e nevoie nici măcar de minime repere. As vrea să încerc un proiect în care ei să nu mai știe ei nimic din ce se întâmplă. Niște mici scopuri la început după care nu trebuie să știe despre ce e filmul.
Alina Grigore: ILEGITIM este un alt mod de a face film. Nu blamez forma convențională de a face film, dar eu cel puțin m-am simțit mult mai bine făcând așa. Din punctul meu de vedere se simte altfel pe ecran.
CF Cum i-ați adus în film pe cei de la The Amsterdams?
Adrian Sitaru: Ne trebuia o trupă pentru filmarea din club. Anamaria Antoci îi știa. I-a sunat și au fost încântați pentru că nici ei nu mai jucaseră într-un film. Au fost foarte deschiși. Ne-au dat vreo 3 melodii până la urmă.
CF Cum a fost când ați aflat că sunteți în competiție la Berlin?
Alina Grigore: Eu nu eram prea preocupată unde să trimitem filmul. Adrian mi-a zis că trebuie să îl lăsăm să se ducă în cele mai bune locuri.
Adrian Sitaru: Era ca un copil. Ca și în cazul copilului din film care putea ieși cu bube și defect, voiam să îi dăm toate șansele să se nască bine și frumos. Cel mai dilematic a fost in octombrie anul trecut când a primit invitație în competiție pentru Tokio. Pe mine m-a măgulit pentru că în zona aia din Asia și la festivaluri de acolo nici scurt metrajele nu ajung. Faptul că le-a plăcut mi s-a părut excelet. Nici nu visam vreodată. Ne-am întâlnit cu diverși  oameni din zona filmului pe la festivalurile de afară și ne-au sfătuit să nu ne ducem la Tokio si că ar fi bine să fie într-un festival european, putând fi după aceea și la Tokio. Am mai stat un pic cu riscul de a pierde toate festivalurile mari și am mai remontat. A apărut Berlin.
CF: Care au fost reacțiile după proiecția de acolo? 
Alina Grigore: A fost excelent. Pentru  mine a fost primul festival mare. Efectiv la ieșire toți voiau să ne ia în brațe, să ne felicite.
CF: Pe 18 intră în cinemaografe. Ce reacții vă așteptați să aibă lumea care merge la film, biserica și colegii voștri de breaslă.
Alina Grigore: LA Berlin a fost foarte bine primit. Lumea a înțeles că este un film care vorbește despre a nu pune amprente și a nu fi ipocrit. Aici nu știu care e nivelul de receptare.
CF: Vă așteptați la o reacție din partea bisericii? 
Adrian Sitaru: Colegul Silișteanu, care este o persoană foarte religioasă, spunea că vom primi premiul ecumenic la Berlin iar PR-ul Catalin a zis intr-un interviu ca sigur nu vom lua premiul ecumenic. Rămâne să vedem ce parte vede Biserica în film, sau poate nu o să vadă filmul deloc. 

CF: De ce să vină lumea să vadă filmul?
Adrian Sitaru: Nu sunt alte filme bune în martie și nici în week-end-ul acela. Este important să vină în week-end-ul respectiv!
CF: Dacă nu vor veni atunci în număr cât mai mare în week-en-dul 18 – 20 martie, va coborî ora pentru restul proiecțiilor și atunci va fi mai greu de văzut.
Adrian Sitaru: Să vină lumea și să vorbească de bine, e cel mai bun PR.
Alina Grigore: Este un film cu care se poate empatiza.
Adrian Sitaru: Pentru că este și cu actori neprofesioniști care joacă foarte bine. Este o poveste de dragoste imposibilă și toți vrem să vedem astfel de povești.